Dreamland

Piratul s-a angajat. A renuntat la mare si la corabia lui in speranta unui trai mai induplecator pe uscat. Azi, dupa apropae un an, si-a adus aminte de mine si mi-a trimis un mail. Se pare ca a intrat si el in lumea “civilizata”. Si am pus cu ghilimele pentru ca scrisorile dinainte aveau un alt farmec… era un fel de a pastra o traditie frumoasa..it was our thing.

A trecut ceva vreme de cand nu mai primisem niciun semn de viata. Macar stiu ca nu a naufragait pe vreo insula pustie sau populata de canibali . Il crezusem pierdut printre valuri sau nimicit de vreo furtuna. M-am bucurat sa aflu vesti de la el. Mi-a lipsit mult…

O sa va impartasesc si voua mesajul primit.

Piratul s-a angajat la o fabrica de conserve de peste din India. De ce o fabrica de conserve de peste? Pai in primul rand pentru ca isi dorea sa experimenteze si viata pe uscat, nu era sigur daca isi doreste acel stil de viata stabil, cu o casa si un job bine platit si s-a gandit ca cel mai bine ar fi sa incerce. Nu stia exact de unde s-a nascut acesta dorinta dar simtea nevoia sa faca ceva in privinta asta. Postul de la fabrica de conserve de peste era singurul disponibil din micul oras-port la Oceanul Indian. Avand marea aproape se simtea mai sigur ca va putea evada de acolo oricand , daca nu avea sa-i placa traiul pe uscat.

Avea un salariu suficient cat sa isi permita o casuta langa gara, avea tot ce-si putea dorea. La servici erau si cativa fosti pirati care il faceau sa se simta cat de cat comfortabil, isi povesteau in pauze pataniile de pe mare si erau mereu impreuna cand venea vorba de nazdravanii.

A fost un pic deprimant la inceput…dar a inceput sa se obisnuiasca cu monotonia zilnica si cu indeletnicirile de la fabrica. Acum avea bugetul necesar sa-si satisfafca micile dorinte si asta compensa un pic ceea ce-i lipsea de fapt.

Ii lipsea marea, ii lipseau valurile si corabia lui ; ii lipsea libertatea de a merge spre soare si ii era dor sa priveasca stelele in noptile cu cer senin. Abia isi mai aducea aminte de mirosul sarat al marii si de pescarusii care-l insoteau mai mereu. Astea erau unele din lucrurile care nu le putea cumpara cu bani. “Banii nu aduc fericirea” era o zicala veche. Abia acum intelegea adevaratul inteles al acesteia. Abia acum realiza ca marea sarata, valurile, pescarusii erau lucrurile care il faceau cu adevarat fericit.

Cu toate astea se complacea cu lucrurile marunte care ii aduceau un strop de bucurie, acolo pe uscat. Insa piratul se simtea din ce in ce mai obosit si coplesit de deprimare. Nu-i mai facea placere sa se duca dimineata la servici, povestile de pe mare s-au epuizat, jobul devenise din ce in ce mai solicitant. Datorita cererii mari de conserve de peste piratul avea mai mult de lucru si parca si atmosfera de la fabrica s-a schimbat. Lumea era posomorata si trista mai tot timpul, nu mai spunea nimeni glume, nu se mai tinea nimeni de sotii. Toata lumea astepta sa se termine programul si sa plece acasa. Ceva se schimbase si toata lumea resimtea asta.

A trecut aproape un an si a inceput o noua era pentru toata lumea: “Era crizei finainciare”. Auzise piratul din presa si de pe la tv despre “criza financiara”, dar nu era genul de informatie care sa-l afecteze in vreun fel. I se parea o chestie prea abstracta si departe de realitatea imediata. Atata timp cat nu il afecta in vreun fel, era ca si cum nu ar fi existat.
Insa acum cateva zile sefii au concediat tot departamentul de ambalare a conservelor.
Vestea asta a intristat pe toata lumea, dar mai ales pe pirat (fire sensibila dupa cum stim cu totii). Asta insemna ca acum cei ramasi vor avea mai multe responsabilitati si vor trebui sa lucreze in mai multe ture pentru a mentine fabrica in functiune. Piratul trebuia sa-si schimbe programul si sa lucreze si noaptea cateodata. S-au impus reguli noi care trebuiau respectate, altfel ar fi ramas fara job. Piratul ar fi vrut sa se revolte, dar stia ca de unul singur nu ar fi avut niciun succes si nu ar fi schimbat nimic si stia foarte bine ca nimeni nu l-ar fi sprijinit. Fiecare isi urmarea propriile interese, acelea de a ramane angajati la fabrica pentru a-si asigura un trai decent in micul orasel-port la Oceanul Indian.

Se simtea incapabil de a face ceva. Poate isi pierduse curajul sa renunte la tot intr-o clipa. Poate gasea un oarecare comfort de cand se angajase. Nu stia sigur , dar nu putea face nimic. Trebuia sa taca si sa accepte toate conditiile si regulile noi.

Se simtea folosit, abuzat in cel mai groaznic mod posibil si nu putea sa faca nimic in privinta asta. Trebuia sa-si reprime instinctul de auto-aparare, ii venea sa tipe si sa se rasteasca la toata lumea, la sefi pentru ca erau absurzi si nu-si dadeau seama ca subordonatii lor erau oameni, nu roboti si la colegi pentru ca nu aveau curajul sa spuna nimic. Visa la o revolta, macar o mica greva dar stia ca erau doar ideile lui si nimic nu se va materializa.

S-a gandit sa-si dea demisia, sa renunte la tot si la toate, sa se intoarca pe mare si sa lase totul in urma ca un vis urat. Numai ca stia ca pentru ceilalti n-ar fi insemnat decat ca nu a fost suficient de puternic sa infrunte aceasta perioada mai grea. Sefii n-ar fi inteles nimic, si l-ar fi inlocuit cu usurinta.

Nu putea sa plece pe mare. Isi gasise jumatatea acolo pe uscat si nu se putea desparti de ea atat de usor. Ar fi luat-o cu el pe mare, dar stia ca nu-i putea asigura tot ce avea acolo in micul orasel.

Era blocat intre dorinta de a scapa de toti si de toate care il faceau sa se simta folosit si celelalte lucruri frumoase la care nu putea renunta.

E-mail-ul m-a lasat cu un puternic sentiment de tristete. N-as sti cum sa-l ajut sa-i fie mai bine. Sper insa ca va prinde curaj intr-o zi sa se desprinda de lucrurile urate si triste si sa plece pe mare cu jumatatea lui. Sa priveasca stele in noptile calde si senine de vara si sa infrunte marea si tempestele la  nevoie. Pe mare stia sa infrunte intemperiile, va trebui sa invete sa le infrunte si pe uscat daca va dori sa ramana acolo.